Cum am fost eu la Piata Centrala …

Astăzi am fost la Piaţa Centrală…voiam să cumpăr o comodă din plastic. Nu fac comentarii pînă nu reproduc in discuţia de mai jos ceea ce mi s-a întîmplat:
– Bună ziua, aveţi şi comodă cu sertare albastre?
Vînzătorul:
– Da şi asta cafenie nu-ţi plaşi? Asta se vinde şel mai ghini!!!
Eu:
– Aveţi sau nu aveţi?
Vînzătorul:
– Iaca avem verde, şi tot nu-ţi plaşi?
Fără să mai continui merg mai departe şi văd comode de diferite culori puse unele peste altele.
Eu:
– La ce preţ sunt comodele?
Vînzătorul:
– 300, pe care să v-o arăt?
Eu:
– Pe cea albastră o vreau!
Vînzătorul:
– Dap caneşno, chiar pe şeia de desupt! Poate o vrei pe asta cafenie! Ghini, iacă mă caţăr s-o scot!
Între timp vine un alt vînzător. Cel căţărat îi dă prima comodă cafenie s-o ţină.
Vînzătorul II:
– Da pentru şini îi, pentru kizda asta?
La care eu ma fac jişinie şi trec pre limbajul …mamei lor de …. (asta ma bine nu reproduc aici)
Ajung la alt chioşc, deja începuse să-mi placă s-o fac pe bîcika de Moldova:
– Aveţi comode albastre?
Vînzătoarea I:
– Nu, da iaca avem portocalii, ia şi-s de frumoase!
Eu:
– Da albastre nu aveţi?
Vînzătoarea II:
– Fa, ia sună la sklad că mătincă erau!
Vînzătoarea I:
– Dac n-am minute la mobil!
Vînzătoarea II:
– Da ghini ca pentru drug ai minute da pentru marfa n-ai!
Vînzătoarea I:
– Fa, tu să nu-ni numeri banii nei, dacă îţi trebuie, sună tu!
Vînzătoarea II:
– Fa kizdă, da tu şi nu aişi lucrezi….
Mai departe nu ma scriu cele auzite că mi s-au ofilit urechile pe loc aflînd care şi cîţi druji are, cît stau cu ei la telefon şi cine e mai mare kizdă.
JÎmi continuu călătoria în speranţa că n-o să mă mai facă nimeni…of, kizdă, cred că în viaţa mea n-am scris cuvîntul asta atît de des pe aceeaşi foaie
– Aveţi şi comode albastre?
Vînzătorul:
– Da, da e la depozit, să v-o aduc? Aşteptaţi?
Eu:
– Da, aştept, mulţumesc!
Vine vînzătorul:
– Daţi-va la umbra, că-i soarele puternic! Iaca aici este totul în cutie, da şi n-ai trimis barbatul s-o ia că-i grea!
Eu:
– Credeam că-i mai uşoară!
Vînzătorul:
– Ei, departe nu mă duc, că mă tem să las marfa, da măcar pînă la poartă să te scot că-i lume multă!
Şi uite aşa am ajuns la poarta Pieţii Centrale, o adevărată jungla, ba nu, un zooparc plin cu lighioane, printre care aleargă din cînd în cînd şi cîte un OM.
Nu sunt pudică şi nici hipercorectă, mă enervez ca toata lumea, trimit şi scot ca toata lumea… atunci cînd am motiv. În schimb, de la un timp încoace cei care ne deservesc şi ar trebui să-şi propună marfa spre vînzare, ne scuipă în plină stradă, ne fac cu ou şi oţet şi tot ei sunt călare pe cai. Am învăţat, între timp, să nu mă enervez cînd mi se strigă „ Ne trogaite rukami, ăto dorogaia veşi” şi nici atunci cind sunt înşelată la cîntar pentru că nu mai merg la cel de control ca să verific şi nici atunci cînd în loc să-ţi aducă o haină cu o mărime mai mare sau mai mică, ţi se aduce alt model şi altă culoare, dar ce ne facem cînd e, în loc să faca publicitate marfii, te trimit in pi.da măsii?

N-am scris demult, de foarte mult timp. Credeam ca nici n-o sa mai scriu… de teama de  a nu fi originala, de teama ca n-o sa fiu la fel de inspirata ca altii, de teama… de fapt mint! Am incercat sa scriu de multe ori, dar mi se parea prea putin interesant pentru altii, prea fara artificii, prea  simplu, prea emotiv si stergeam gind dupa gind, emotie dupa emotie, de pe foaie, si din gind, si din inima. 

Am citit atitea bloguri cu dari de seama, atitea vorbe frumoase, atitea sinceritati, incit mi s-a facut si mie pofta de confesiuni. Scriu repede, ca sa nu ma razgindesc si sa sterg. 

A fost un an bogat in cunostinte, un an in care nu am legat prietenii noi de teama de a nu fi tradata, un an in care am incercat sa nu las pe nimeni sa-mi descheie nasturii inimii, un an in care aproape ca umblam cu miinile la piept ca sa nu las pe nimeni sa intre acolo. Si asta pentru ca eu nu ma pricep la oameni. Mie toti mi-s dragi, eu la toti le spun ce am pe suflet, eu cred ca toti ma inteleg si ma compatimesc sincer. Dar, anul asta, mai mult ca niciodata, am dat peste oameni care aveau nevoie de omul de televiziune Rusalina Rusu… pentru o pila, pentru in interviu ca sa-si mai dreaga imaginea,  sa-si linisteasca orgoliul. 

A fost un an in care am bifat cu prezenta mai multe petreceri mondene, petreceri la care se zimbeste, se ciocneste si se fac poze, multe poze, toate pentru facebook.

 

Mi-i dor de mina tatei

De 13 ani incoace, Pastele Blaginilor este sarbatoarea mea personala, e intilnirea mea cu tata, o intilnire pentru care ma pregatesc un an intreg.  Anul acesta sper sa mearga si Bogdan la bunelui. Il cunoaste din poza de pe dulap.

De fiecare data ma inteb cum  ar fi daca tata ar trai….Ce-ar  zice ca nu stiu sa ma apar de cei care ma supara si pling in perna, , ce-ar fi facut frate-meu daca tata traia,  cum ar fi aratat casa noastra si viata noastra in general… a noastra, a mamei, a surorii, a fratelui…

Oare cu ce s-ar fi ocupat? Avea un spirit al timpului foarte bine dezvoltat, intotdeauna se orienta dupa situatie… nimeni dintre noi n-a mostenit “talentul”.

Ochii care nu se vad se uita… fizicul poate se uita… mi-a ramas in minte doar mustata lui neagra…

Il port in minte si-l cert de-atitea ori ca ne-a lasat singuri in lumea mare, rece si rea…

Indiana e de vina:)

Nu stiu despre ce-o sa fie acest articol, dar am avut azi o zi inspirata si am chef sa scriu. Sa scriu despre ceea ce simt, cum simt si cum traiesc, la emotii ma refer…

Fac televiziune pentru ca imi place, pentru ca ma regasesc, pentru ca descopar, pentru ca traiesc intens fiecare zi, indiferent daca merg sau nu la munca. Se-ntimpla sa fiu in strada si  si sa ma prind la gindul ca perechea asta, trecuta usor de prima tinerete, ar fi tocmai potrivita pentru o schita , copacul asta batrin si cirn, e bun de-o metafora, iar inscriptia Alecsandru cel Bun 41 ma zgirie pe fata de atitea ani.

In adolescenta visam sa fiu actrita ca sa pot intra in pielea mai multor personaje. Mi se parea interesant sa poti trai mai multe vieti deodata, sa poti gindi in diferite feluri, sa poti iubi, ierta, trada si, in acelasi timp, sa poti fi tu insati. Dar viata a hotarit altfel. Am ajuns sa stiu cum traiesc altii, ce sulfa, ce vise au, ce dezamagiri, ce regrete. Ador sa tac la imprimari, ador sa ascult. De multe ori mi se umezesc ochii si ma trezesc ca intru in pielea eroilor mei de pe canapéa. Iubesc oamenii. Ii iubesc pentru ceea ce sunt. Nu caut niciodata dincolo de ce nu vor sa scoata ei singuri la suprafata. Eu stiu sa le respect intimitatea. Nu-mi place sa scormonesc in sufletul nimanui si nici mie nu-mi place sa mi se umble cu batul in acolo. Unii ma invinuiesc ca prea sunt vualata in discutii. Ca nu-I intreb cine i-a scuipat sau pe cine au scuipat ei. Nu mi se pare interesant. Nu vreau sa transform pe nimeni in monstru. Nu vreau sa regrete nimeni cuvintele pe care le-a spus in emisiune. Nu-mi place sa ma sune lumea dupa imprimare si sa-mi zica sa tai cutare sau cutare fraza.

Azi am avut parte de o imprimare deosebita. Pentru mine a fost desebita. O discutie de suflet, una sincera,  fara paravan, una pe care n-o s-o montez deloc. Indiana, Ovidiu si Otilia au fost oaspetii mei. Fata asta ma face, de fiecare data, sa ma bucur ca m-am nascut femeie. Ii place sa plinga si recunoaste lucrul asta, ii place sa doarma si nu-i este rusine sa zica, ii place sa-I spuna lui Ovidiu, care e déjà baiat mare ca-l iubeste la nebunie, ii place sa-l pupe si sa-l alinte in public. Nu i-i rusine sa recunoasca ca, atunci cind s-a nascut Otilia, sora ei, era geloasa si, desi avea 20 de ani déjà, i-a spus mamei, ca vrea sa fie unica rasfatata a familiei. Imi place ca e autentica, nu inventeaza cuvinte noi,  nu screme maxime pentru ca le are pe ale ei si viseaza sa mai fie o data mama.

Dupa fiecare imprimare, mai traiesc citeva zile cu emotiile invitatilor mei.

Învăţ să fiu rea

Urăsc să mă cert, să mă explic, să mă îndreptăţesc. Nu pot bate cu pumnul in masă pentru că imediat încep a plînge. Nu pot striga ca să mă apar, pentru că mi se pune nodul în gît. Dacă mă cert cu cineva, tot eu sunt cea care suferă. Să scrii e mai simplu, poate nu are efect, dar cel puţin, mă descarc şi eu fără ca cineva să-mi vadă lacrimile şi nodul din gît. Azi n-am plîns, poate pentru că sunt prea indignată, sau poate că încep să prind coajă, să-mi fac o carapace care să mă apere.
Mă şochează lumea care sta pe facebook doar ca să-i vorbească pe alţii de rău, să împroaşte cu venin, se simt bine dacă împung, dacă scuipă şi dacă jignesc.
Zilele trecute am postat un link, care mi s-a părut absolut nevinovat. Era un articol despre plecarea Lilianei Viţu de la TRM. Apropo, o persoana pe care o stimez mult şi o pareciez pentru ceea ce face. Am scris la status simplu – imi plac femeile puternice, sincere si hotarite. Şi de atunci şi pînă în present, mă lupt cu
Sandu Osadcenco şi Samira Vakhmalbaf .
Eu înţeleg că avem libertatea cuvîntului şi că, fiecare poate să scrie orice prostie îi trece prin cap, dar, unui om care se voia la cîrma televiziunii M1 mi se pare un pic deplasat să -I permită conştiinţa să scrie aşa. Să mă ferească Dumnezeu de aşa un şef! Şi o oarecare Samira, scrie de mama focului, dar mai bine postez aici citeva crîmpeie din celebrele şi gloroasele mesaje postate pe peretele meu:
Sandu Osadcenco Simt un fel de satisfactie pentru faptul ca batrinul colectiv a rupt bucati ţaţele astea cu alura revolutionare primitive. Asa patesc cei carora le pare p-ţa păpuşă. E o lectie foarte buna pentru ele. Pe viitor vor intelege ca viata e mult mai complicata decit o cred. Si pentru a reforma ceva trebuie sa fii mult mai pregatit si mult mai inteligent… Amin.
Samira Vakhmalbaf ...apropo, aici cineva se plangea pe bastina, eu vad emisiunile rusalinei mai slimoase decat bastina, acolo macar lumea mai afla cate ceva util pe cand la rusalina in emisiune doar bale pe ecran…
Sandu Osadcenco Rusalina Eu inteleg ca esti venita de la tara. Dar atita provincialism tsaranoidal in fraza ta cu Jos palaria ca m-ai descurajat rau de tot. Sorry dar Vakhlmalbaf cind se refera la programele televizate actuale are perfecta dreptate. E o mizerie. Poate ca ai pierdut simtul discernamintului. Incearca sa faci comparatie intre o emisiune de a ta cu una de a lui Gordon, Pozner,Ganapolskii, Parfenov. Incearca diferenta intre capacitatea ta analitica si cea a Valeriei Novodvorskaia, a lui Bicikova, Albatz etc. Nu te infoca. Fa te rog acest lucru si dupa aia vorbim. Apropo tu cu palaria ta erai mica atunci cind noi tîram camera prin glod in transeile de la Nistru si ne feream de gloantele de pe podul da la Dubasari reusind sa aducem reportaje direct din lupte… Pardon dar sinteti niste mucosi fricosi. Stii de ce? Pentru ca daca n-ati fi fost maine ai fi invitat-o pe Samira la emisiunea ta chiar daca nu este persoana „proeminenta” cu care obisnuiesti tu sa te delectezi in cadru. Ati fi stat o ora fata in fata si ati fi discutat toate astea. Atunci cred ca ai fi avut o emisiune intr-adevar buna. Dar nu cred sa ai curaj.
Samira Vakhmalbaf
eeee, nu-i bine, haideti sa diferentiem niste lucruri odata ce ne tavalim de-a valma in acest spatiu virtual…rusalina, nu vreau sa te jignesc ca persoana, care de altfel esti destul de draguta, esti o mamica si o sotie buna, o fire blanda…apreciez aceste calitati ale tale, dar care nu au nimic comun, sau foarte nesemnificative calitati pentru un prezentator tv, sau mai precis esti tocmai buna pentru a fi prezentator trm…singura recunosti ca la timpul tau ti s-au scos rand pe rand dintisorii si ai ramas cu gura fara dinti, tocmai buna de mancat mamaliga la trm…ai invitati in studiou persoane care ti se par tie interesante, stati la taclale euforice, faceti poze pe care le postati pe fb iar noi prostimea trebuie sa deliram de fericire si biatitudine, da? crezi ca e demna de un jurnalist reactia ta atunci cand incerc sa te trezesc la realitate, sa faci intr-atat de urat de iti ies gazele pe toate orificiile…? pe de alta parte sandu, cel care scrie singur cu labuta lui ca ii plac doar fetele frumoase si cele foarte frumoase, ma mira ca nu te apreciaza in frumusetea ta afisata, mai mult ca atat iti recomanda sa te asemeni in „frumusete” cu новодворская…nu stiam ca sandu a pretins la postul de director tv, acum imi este clara vehementa cu care el se napusteste asupra celor doua fete…sandu si lasa cutiile celea de conserve legate de coada cu taraitul camerei prin noroiul transnistriei…gloria celor timpuri ramane inca neclara…as vrea sa vad un documentar realizat de tine despre transnistria si atunci mai discutam…rusalina cheama fetele vitu si sarbu in studiou si discuta, daca zici sincer si curat cea ce scrii aici sus la aceasta postare, altfel o voi considera fatarnicie, lucru ce nu e bun pentru tine nici ca pentru persoana privata nici la cea publica…
Ce frumos e să nu faci nimic şi să critici pe alţii. Trăim într-o lume în care unii îi învaţă pe alţii ce să facă. Şi asta fără a se da pe sine drept exemplu. Nu pretend că sunt bună, şi nici că sunt perfectă. Eu cînd mă privesc în oglindă sunt conştientă de ce văd acolo. Nu pretind că sunt frumoasă şi-apoi, de unde a-ţi luat-o că o prezentatoare Tv trebuie să fie ruptă din soare. Eu chiar îmi iubesc muncă şi o fac conştiincios. Scriu şi texte pentru alţii, deci accept să-I fac deştepţi şi pe alţii, aşa că nu mă puteţi învinui că mor fără sticlă… că fac o emisiune de bale… Adică Lidia Botezatu, Petru Lucinschi, Aurelian Silvestru, Titus Ştirbu, Nicolae Juravschi, şi lista poate continua… Ei sunt oameni de “bale”. Mă bucur că fac “bale” cu aşa lume, cît despre TRM, întotdeauna ne place să criticăm, avem steriotipul că la M1 nu se lucrează, că nu există profesionişti! Dar oare nu M1 hrăneşte cu cadre toate celelalte televiziuni? Eu nu plec de la M1, pentru că încă mai sper ca aici lucrurile să se poată schimba, din punct de vedere financira, mai întîi, că idei avem cu toţii, doar că nu le putem desena în colori.
Şi emisiuni pentru Sandu Osadcenco şi Samira Vakhmalbaf n-am de gînd să fac. Luaţi-o cum vreţi, dragii mei critici moderni!

A fi sa a nu fi…

Azi şi ieri au fost zile de vizită. Şi ieri şi azi am fost in vizită la cumetrii noştri. Unii s-au mutat la casă nouă şi ne-au chemat sa le vedem apartamentul şi alţii – la ziua de naştere a cumatrului. Nu le scriu aici şi numele pentru că nu vreau să-i birfesc în format blogherist, vreau pur şi simplu să-mi pun în ordine nişte gînduri.
Probabil că şi voi, la fel ca şi mine, vă întrebaţi ades ce este FERICIREA! Şi asta se-ntimplă, de obicei, după ce bulele de şampanie si-au făcut deja efectul. Şi ieri şi azi am cunoscut oameni noi. Fiecare cu educaţia sa, cu meseria sa şi cu propria viziune asupra vieţii.
Ieri, “la casa noua” am discutat despre cît costă un pat rotund din colecţia unui designer italian foarte vestit (recunosc că nu i-am reţinut numele pentru că n-o să-mi permit niciodată să cumpăr aşa ceva), despre lustra pe care au cumparat-o de la “Casa luminii” la reducere cu 4000 de lei şi au cîştigat astfel o gramada de bani (designerul care a proiectat totul le-a gasit una dintr-un catalog francez cu 2500 euro), despre camera copiilor care, apropo, e unica cu tapet încleiat, unul natural, fără colorant, în nuanţe pale pentru vopseaua e pe bază de pomuşoare (din pacate, deşi sunt căsătoriţi de vreo 5 ani nu reuşesc să aibă copii, în schimb au camera gata), despre podeaua din plută, o noua tehnologie ecologică… cel mai penibil fapt e că, toată lumea era în materie, toţi cunoşteau magazinele şi preţurile, mai puţin noi… Apoi s-a discutat despre elefanţi şi camile pe care s-a călătorit vara trecută, despre sărăcia şi fericirea celora de pe insula Balli, despre bronarea biletelor de vacanţă pentru anul acesta, despre diete, asta incluzînd în meniul serii salata de varza, salata de fructe şi carnea coapta la gratar, pentru că două cumetre erau la o dietă franceză şi… despre cucuiul pe care tocmai şi l-a făcut Bodo al meu pupînd uşa frigiderului… Recunosc că m-am simţit foarte bine, sunt oameni inteligenţi, cu mari aspiraţii, oameni care au reuşit sa-şi întemeieze o afacere aici, acasă, în Moldova, oameni care s-au înconjurat de lume bună, din lumea lor… Am mîncat din veselă asortată cu culoarea pereţilor, am mîncat salată din fructe din cupe cu picior hiper înalt şi am stat pe scaune de la Ikeea, măcar asta am ţinut minte …
Azi am fos la ziua de naştere a unui cumetru. Nu ne-am mai vazut demult. Au stat o vreme cu parinţii, apoi au trecut cu chirie. “Cumatră, ia-l pe Slavic şi pe Bodo de-o aripă şi veniţi la noi. Facem un frigărui în curtea blocului şi mîncăm în garaj”… – Cum garaj? Parcă stai la bloc? “E la etajul I şi am de toate, mi-o mers cu chiria, nu-i scump, vino şi vezi!” Cînd am ajuns veselia era în toi. Cu veselă de unică folosinţă, cu grătar în mijlocul curţii, cu vecini care se chiorăsc de pe la balcoane, cu… multă, multă veselie! Am rîs cu gura pîna la urechi de bancuri pe care le-am auzit de sute de ori, am cîntat “Oi ţveteot kalinka v pole u rucia”, am mîncat atît de mult că nasturele de la pantaloni m-a părăsit în semn de protest! Cumătru are şi el planuri mari pentru viitor! Să-şi facă o casă, dar mai încolo, cînd mai adună cumatra bani pe la nunţi, să mai facă un baiet şi să se distreze na polnuiu katushku! Chiar dacă am stat pe taburet şi am mîncat tort cu mîna, am plecat de acolo foarte mulţumită.
În drum spre casă am revenit la întrebarea mea care mă frămîntă de atîta vreme. Oare ce-mi trebuie ca să fiu fericită – poate nu muncesc destul, poate mi-am pierdut credinţa şi nu mă mai rog din toată inima, poate mănînc ca păcătoasa în post, poate nu merit să am şi eu de toate… În drum spre casă şi ieri, dar mai ales azi, mi-am dat seama că nu ştiu, de fapt ce caut! Şi pînu nu ştiu ce vreau eu mai mult – scaun de la Ikeea sau garaj în curtea blocului, degeaba mă rog lui Dumnezeu.
Să num ă credeţi o ipocrită, lumea e frumoasă prin diversitatea ei, trebuie doar să te regăseşti pe tine însăţi ca să poţi răspunde la chinuitoarea întrebare A FI SA A NU FI!

Prietenie la feminin

Prietenia este la fel ca banii, este mai usor de facut decit de pastrat. Platon

      Zilele astea ştergeam praful din odaie şi, pentru prima oară, am privit un obiect altfel… E un căţeluş de lut, o puşculiţă veche care îmi trezeşte atîtea amintiri…De at]tea ori am vrut să o stric ca să-mi scot monedele, dar… amintirea unei prietenii frumoase nu m-a lasat…. E un cadou din copilărie, de la o zi de naştere, de la ziua mea de naştere. Mi l-a făcut cadou o colegă de clasa, cea mai bună prietenă. Stăteam într-o bancă, ne spuneam toate secretele şi împărţeam toate bucuriile. Eram convinsă că niciodată , nimic nu se va schimba între noi. Au trecut anii şi am crescut, inima sinceră de copil s-a maturizat şi ea. Am mers la facultăţi diferite şi… ceva s-a rupt. N-am fost nici la nunta, nu m-a invitat, nici n-am ştiu că se casatorise cu un coleg de clasă, straniu, nici nu-l vdea în şcoală…nici… Ne-am întîlnit acu un an pe coridorul policlinicii din localitate. Din politeţe am schimbat cîteva cuvinte. Era la control cu cel de-a doilea baieţel şi eu cu primul. Nici nu ştiam cum îl cheamă pe flăcăul ei, dar…mi-a fost incomod s-o întreb. Şi acum  mă întreb cînd s-s rupt legătura… eu aveam păpuşi mai frumoase, da ea le cosea haine mai la modă, avea talent la design şi maşina de cusut mai bună. Eu învăţam mai bine şi deşi stăteam într-o bancă şi copiam împreună, eu primeam note mai mari. Eu eram mai naltuţă, ia mai mignona… Ah, invidia la feminin… recunosc, copilarească, dar… tot invidie se cheamă.

De ce nu se învaţă la şcoala să te foloseşti de oameni, să ai sau să n-ai încredere în ei, să le înţelegi gîndurile şi să le citeşti intenţiile…

La facultate mi-am facut alte prietene, alte interese şi alte secrete. Uneia i-am fost şi vornicică la nuntă şi atîtea secrete ascundeam de restul fetelor şi aveam încredere aproape orbească, dar… cînd a fost vorba de teatru şi de roluri, am ajuns să fiu trădată în cel mai josnic mod – dacă nu eu, atunci nimeni…. am aflat lucrul asta mult mai tîrziu şi … iar s-a rupt ceva. Am plîns mult şi…mi-am amintit de căţeluş, de puşculiţa mea încă plină de monede… Am ajuns la Tv şi am găsit alte urechi gata să mă asculte.. Eu nu pot să tac, eu trebuie sa vorbesc cu cineva în permanenţă, eu chiar am încredere în oameni, eu nu înţeleg de ce trebuie să calci  peste cadavre ca să ajungi undeva. E mult mai simplu să urci scarile…. Aici nu vă deschid parantezele, pentru că încă doare , doare destul de rău… Mi-e dor de discuţiile interminabile despre viaţă, relaţii, şefi şi … succes. Şi iar invidia, n-am banuit nicodoată că cineva rîvnea atît de mult la scaunul meu. Imi pare rău că nu mi-am dat seama, aş fi prevenit lucrurile, aş fi salvat prietenia. Pentru că îmi lipsesc prietenele mele, bune sau rele, aşa cum sunt ele…

Eu încă mai vreau să  cred în prietenia dintre femei, ma uit la seriale şi plîng ca o proastă cînd prietenele se ajută şi cedeaza una în favoarea alteia. Ca-n filme, că-n viaţă e mult mai dur!

la timpul prezent, cele mai bune prietene sunt mama şi sora mea, care e încă o naivă încurabilă. Ea încă mai crede ca secretele spuse prietenelor vor ramine închise cu cheiţa. Că tradarile nu sunt pentru ea şi că ea şi-a les cu grijă oamenii de care se înconjoara!

Am scris cu multe puncte, pentru că am multe noduri în gît şi citeva monede pe care e timpul să le scot din puşculiţă ca să mă pot vindeca de tot! Sau poate trebuie să iert…să mai încerc să calc în aceaşi apa… Oare cel care tradează o data n-o va face şi a doua oară….

      Adevaratii prieteni sunt aceia care se afla alaturi de noi atunci cand ni se intampla lucruri bune si se bucura de victoriile noastre.  Paulo Coelho

Meditaţie în miez de zi + La mulţi ani Jurnal TV

Mi-am dorit atît de mult să-mi fac un blog! La început dădeam vina pe piticul meu care-mi răpeşte timpul, apoi î uite că a apărut şi timpul, dar, vezi doamne, că pe lîngă tip atîtea îţi mai trebuie. Ca de exemplu tupeul de a putea scrie despre magazinele proaspăt vizitate, prieteniile recent stricate, localurile numai ce vizitate şi bucatele pe care nu  nu le pui în gură pentru că îngraşă, deshidratează şi nu-s la modă. Pînă a avea blog, am vrut despre atîtea lucruri să scriu şi acum…nimic nu mi se pare interesant. Eu fac parte din categoria oamenilor care calca pe aceeaşi grebla de mai multe ori – nu mă învăţ niciodată minte să n-am încredre în oameni, să nu mă las copleşită de emoţii, nu pot să mint ca să obţin ceva, nu pot să am două feţe si… cel mai trist astea sunt astazi calităţi absolut necesare pentru a reuşi în viaţă.

Ieri urmăream cu atîtea emoţii ziua de naştere a postului Jurnal TV. La Mulţi ani! Frumos, simplu, stilat şi cu atîta entuziasm. Mi-am amintit de începuturile Matinalului de la Moldova 1 şi am găsit atîtea tangenţe comune. Eram şi noi atît de entuziasmaţi şi-n comparaţie cu jurnaliştii de la  Jurnal TV, mai şi lucram pe degeaba! Dar ce conteaza banii cînd munceşti în numele unei idei. Toţi spuneau că suntem o televiziune aparte în alta televiziune.  Ieşeam din casă la ora 4.30 şi ma întorceam pe la 8 seara. Eram plină de imaginaţie şi credeam că asta o să dureze o veşnicie, dar n-a fost să fie. A durat chiar mai puţin decît m-aş fi aşteptat. A aparut invidia şi ceva de genul „Eu te-am făcut, eu te omor”!, tipic moldovenesc! Peştele de la cap se strică şi al nostru miroase urît de multă vreme, ca şi totul, dealtfel, în Dealul Schinoasei. Aşa că le doresc jurnaliştilor de la Jurnal TV să rămînă la fel de proaspeţi cum sunt acum, la fel de inventivi şi la fel de optimişti! Vă invidiez şi vă rămîn un fidel telespecator aît timp cît n-o să faceţi calapoade după care să ştămpuiţi emisiuni şi curve ca să placeţi tuturor!

 

M-am săturat de desene animate pentru maturi

În faţa televizorului copilul meu se transformă într-un obiect de mobilier…

Ce complicat e totul… Copilaria mea era plină de „Nu pogodi” şi de „Prostokvaşino”, de „Morozko” şi „Motanul Lepold” care zicea aşa de blînd ” Rebeata, davaite jîti drujno!”.

De aproape 2 ani sunt fun Minimax! Mă uit la submarinul Olly care expluareaza spaţiul subacvatic, la Alfred ariciul detectiv care descopera pe planşeta sa magica indicii serioase, la Bob constructorul, la Sam salvatorul, la autobuzul magic care te duce in perioada Tiranozaurilor, ce mini ma simt eu in comparatie cu Bogdan care le stie pe toate şi e aşa de maxi.

Moş Crăciun i-a adus un trenuţ Thomas ca la Minimax, la ziua lui de naştere a primit cadou colecţia de maşini a lui Bob constructorul, are papucei cu dinozaurul Picioruş pe ei şi mănîncă biscuiţi de la Spiriduşul năzdrăvan, Şapte-Puncte.

De aproape 2 ani de zile ma trezesc cu Minimax la un televizor şi mă culc cu dezbateri politice şi cu intrebarea “ Eu pentru cine votez, vorba lui Caragiale, la altul. Oare dacă, l-aşi pune pe Mailo, ariciul detectiv, să caute “Asul din mînecă”, iar pe Bob constructorul, înloc să astupe gaurile facute de popice, să repare gropile de prin oraş, Sam salvatorul, să nu mai  caute mingi sărite peste garduri, ci sa ne salveze de cîinii vagabonzi,  cît despre Tirex Expres, trenul care duce in perioada Tiranozaurilor, să încarce în el toţi dinozaurii şi să-I ducă în poveste că-nainte mult mai este…

M-am săturat de desene animate pentru maturi.

Am un mare cusur: NU SUNT TUPEISTA

Am cumparat 2 bilete la teatru. N-am mai fost demult. Din motive… personale, subiective. Mi-e frica ca o sa-mi placa si n-o sa mai vreau sa plec din sala. Ca o sa-mi trezeasca amintiri. Ca o sa fiu geloasa pe cei care joaca. Ca o sa vreau din nou la teatru… nu in sala, in scena, acolo m-am visat atita timp.

Cind m-am apropiat de casa de bilete , doamna de la ghiseu a inceput sa-mi explice amabil ca e un spectacol cu Andrei Porubin si e foarte bun.  Stiu, am fost si la premiera de la Ginta Latina. E-he-he, imi spune ea, asta a fost asa de demult, acuma joaca cu o alta actrita, cu Margareta Pintea. Am vrut sa-I zic ca am fost colege de trupa, ca am mincat din acelasi pastet in autocarul spre Franta, si spre Polonia tot, si…, dar n-are rost… Sala are doar 6 rinduri a cite 14 locuri, continua doamna, unde vreti sa va dau, vreti sa va dau pe la mijloc, sala-I mica si se vede pest  e tot…. Eu cunosc sala, mi-am zis in gind, eu am dormit pe scaunele din Sala Mica de la National, eu am jucat un spectacol de diploma acolo, eu… Cit costa biletul, demult n-am mai fost?…Tot 50 de lei… De obicei imi sunam colegii de facultate ca sa-mi faca rost de invitatii…, n-am mai indraznit, s-a pierdut legatura, si apoi mi-e si rusine… poti sa salvezi un spectacol doar cumparind bilete la el.

Mi-e dor de orele de la facultatea de Actorie a AMTAP. Mi-e dor de scoala vietii pe care am facut-o timp e 4 ani. A fost o lupta pe viata si pe moarte… pentru afirmare, pentru roluri… pentru note, in ultima instanta! Toate armele erau premise ! Din pacate eu aveam prea putine. Venisem la facultate de sub fusta mamei cu o dimploma de absolvire cu 10 pe linie si m-am pomenit ca asta era tocmai ceea ce nu trebuia. Tu nu esti de actorie, mi-a zis chiar la examenul de admitere Mihai Fusu. Am avut tupeul sa gindesc ca inteligenta va salva teatrul…. Am suferit pentru dimploma mea  4 ani de studii. La fiecare examen de cultura generala la care luam o nota mare mi se zicea: Ti-am spus… nu e de tine facultatea asta! Mai am tupeul sa cred ca artistii trebuie sa fie destepti! Am invatat multe la facultate, dar nu destule ca sa reusesc! In timpul examenelor de absolvire m-a intilnit Anatol Durbala pe culoarele Nationalului si mi-a zis: Inca nu esti curva? Inseamna ca inca nu esti actrita! Am avut tupeul sa cred ca nu doar curvele sunt actrite…

Am mers la Eugene Ionesco, am si jucat in citeva spectacole, dar n-am invatat sa fiu ”curva”… Dar uneori viata le pune la locul lor pe toate.  In urma unui concurs… am ajuns in departamentul publicistica la M1, la Bastina, emisiunea pe care n-o privisem niciodata… Am avut tupeul sa cred ca o sa ma descurc… si m-am descurcat…. Si asta fara sa devin „curva”, sunt mindra  si stiu ca pentru asta s-au meritat toate lacrimile din anii de studentie, dar si cele din spatele obiectivului.

Merg sa vad “Anonimul venetian” la Teatrul National “ Mihai Eminescu”. Stiu ca o sa-mi placa! Tot ce face Margareta Pintea si Andrei Porubin imi place!